Aşezarea se află la cca. 8 - 10 km nord-est de municipiul Miercurea-Ciuc şi la cca. 1 km nord - est de satul Şoimeni (Csikcsomortán), comuna Păuleni Ciuc, judeţul Harghita, în locul numit de localnici Várdomb - Dâmbul Cetăţii.

Situl este amplasat pe un promontoriu natural cu altitudinea absolută de 882 m. Acest loc oferă o bună vizibilitate asupra Depresiunii Ciucului şi totodată un bun control al punctelor de comunicaţie din Carpaţii Răsăriteni. Din sud promontoriul era mărginit de o pantă accentuată şi înaltă a văii pârâului Remetea – afluent al Oltului, iar la nord curge alt pârâu afluent al Remetei(Fig. 1).

Istoricul cercetărilor arheologice

Situl a fost descoperit şi consemnat ştiinţific drept cetate dacică în perioada interbelică, de către arheologul clujean Alexandru Ferenczi. Primele săpături arheologice au fost întreprinseaici în anul 1954 de Muzeul Secuiesc al Ciucului, iar apoi, în anii 1956, 1960 şi 1967, de către Muzeul Naţional Secuiesc sub conducerea lui Székely Zoltán (Fig. 2).

Cercetările întreprinse atunci au stabilit că de fapt, aici a fost o aşezare locuită în mai multe perioade, cu mult înaintea dacilor. Prima locuire a fost atribuită civilizaţiei eneolitice Cucuteni-Ariuşd. Ulterior, după cum reieşea din săpăturile efectuate de Székely Zoltán, aşezarea a fost locuită de comunităţile culturii Coţofeni, ca apoi, în perioada mijlocie a epocii bronzului, aici să se stabilească purtătorii culturilor Ciomortan şi Wietenberg. Székely Zoltán nu a reuşit însă să stabilească cu exactitate dacă vestigiile acestor două manifestări culturale ale epocii bronzului aparţineau locuirilor distincte sau doar uneia singure combinând două componente culturale. Fortificaţiile aşezării - valuri şi şanţuri de apărare - au fost încadrate în epoca bronzului, fără alte precizări (Fig. 3). Contrar aprecierii lui Al. Ferenczi, săpăturile din anii '50 - '60 nu au descoperit vestigii dacice, deşi, conform unor informaţii mai vechi, acestei aşezări i-ar fi aparţinut o sabie din fier şi câteva monede romane.

Trebuie menţionat că primele săpături arheologice din această aşezare s-au efectuat pe suprafeţe mici, ceea ce nu a permis descoperirea unor locuinţe sau a altor complexe. De fapt, cercetările se limitaseră la stabilirea principalelor perioade de locuire, cel mai notabil rezultat al investigaţiilor fiind descoperirea unei manifestări culturale din epoca bronzului, introdusă la scurt timp în circuitul ştiinţific sub numele de „cultura Ciomortan" (termen derivat de la una dintre variantele denumirii maghiare ale satului Şoimeni - Csomortán).

După ce săpăturile au fost abandonate, aşezarea a atras numeroşi căutători de antichităţi, care, prin săpăturile lor neautorizate, au adus prejudicii irecuperabile acestui important sit arheologic.

Cercetarea arheologică realizată de Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni în perioada 1999 – 2009

Din suprafaţa totală a sitului de circa 6000 mp, până în momentual actual al cercetărilor arheologice a fost finalizată o suprafaţă de circa 300 mp, aproximativ 5 %.

Astfel, spre deosebire de aprecierea anterioară, conform căreia prima locuire în aşezare ar aparţine unei faze "destul de târzii" a culturii Ariuşd-Cucuteni, s-a precizat că aceasta, de fapt, datează din perioada timpurie a culturii menţionate (A₂).

Cele 10 campanii de cercetare arheologică sistematică au adus la lumină complexe de locuire ce datează din perioada epocii cuprului (culturile Cucuteni-Ariuşd, Bodrogkeresztur şi Coţofeni, 4500 – 3600 î. Hr), epocii bronzului mijlociu (culturile Costişa - Ciomortan şi Wietenberg 2000 - 1500 î. Hr.) şi din perioada epocii fierului (cultura geto-dacică, datare 500 – 100 î. Hr.).

Descrierea sitului

În lumina cercetărilor efectuate până în prezent, evoluţia aşezării de la Păuleni Ciuc -Ciomortan se prezintă în felul următor. Iniţial, pe locul respectiv a existat un promontoriu natural, de formă ovală, cu suprafaţa de cea. 50 x 80 m şi înalt de cea. 3 m. Din sud promontoriul era mărginit de o pantă accentuată şi adâncă a văii pârâului Remetea - afluent al Oltului. La nord, în imediata apropiere a promontoriului, curgea alt pârâu (Nyirpataka) -afluent al Remetei. Fiind ferit de potenţialii inamici, acest loc oferea bune condiţii de securitate: accesul în aşezare a fost uşor de controlat, din sud ea fiind limitată de o pantă accentuată a văii Remetei, din nord — de pârâul Nyirpataka şi malul înalt al promontoriului. Din vest singura cale de acces spre promontoriu trecea printr-o şa îngustă de cea. 15 m. În acelaşi timp, aşezarea avea poziţie importantă în ceea ce priveşte legăturile cu teritoriile din jur: pe cursul ambelor pâraie din vecinătatea sa, se putea ajunge uşor la principala arteră hidrografică din zonă — râul Olt, legătură care înlesnea accesul în toată Depresiunea Ciucului, inclusiv la bogatele zăcăminte de cupru de la Bălan aflate la cea. 25 km spre nord. Adăugăm şi faptul că acest loc se află în mijlocul uneia dintre cele mai importante căi de legătură dintre Moldova, Depresiunea Ciucului şi centrul Transilvaniei (Fig. 4).

Prezentarea descoperirilor

EPOCA CUPRULUI

Locuirea Ariuşd - Cucuteni -Tripolie (4500 – 3600 î.Hr.)

În mileniul V î. Hr., Europa Răsăriteană, arie de convergenţe culturale, cunoaşte o deosebită înflorire a civilizaţiei eneolitice. Între creaţiile strălucite de aici se remarcă cultura Cucuteni-Ariuşd-Triplolie. Este, fără îndoială, singura cultură preistorică europeană care poate rivaliza cu civilizaţiile „înalte” din Orientul Apropiat. Dnumirea de cultura Cucuteni-Ariuşd-Tripolie a fost dată după descoperirile din staţiunile eponime de la Ariuşd – din judeţul Covasna, în apropiere de Sfântu Gheorghe; Cucuteni – din judeţul Iaşi, în apropiere de Târgu Frumos, şi Tripolie – din Ucraina, nu departe de capitala Kiev.

Locuirea Ariuşd de la Dâmbul Cetăţii este atestată prin descoperirea dărâmăturilor mai multor locuinţe incendiate. Locuinţele aveu una sau mai multe încăperi şi erau aşezate una lângă cealaltă pe marginea promontoriului, în formă de semicerc (Fig. 5). Zona centrală a promontoriului a fost lăsată liberă şi utilizată probabil pentru alte activităţi. În locuinţe au fost descoperite vetre de foc ce aveau forme şi dimensiuni variate. La amenajarea vetrelor de foc se foloseau pietre plate “pat” peste care era aplicat un strat de lut bine netezit pe partea superioară.

Locuinţa 5 a fost descoperită în partea de nord / nord-est a sitului la – 2,4 m, sub valul de pământ ce fortifica aşezarea în perioada epocii bronzului mijlociu. Locuinţa avea forma probabil rectangulară şi a fost cercetată pe suprafaţa de 12 x 4,5 m. Orientarea locuinţei era pe direcţia nord-vest/sud-est, cu laturile lungi poziţionate înspre răsărit şi apus. Datorită diferenţei de nivel a pantei naturale a terenului locuinţa a fost compartimentată în două încăperi denumite convenţional Încăperea A şi B.

Încăperea A era amenajată înspre panta naturală a dâmbului. Pentru obţinerea unei suprafeţe plane a fost nevoie de o suspendare a podelei pe o structură formată din bârne de lemn despicate, aşezate paralel una lângă cealaltă, peste care a fost aplicat un strat de lut ce avea grosimea de circa 10 – 20 cm. Diferenţa de nivel dintre Încăperea A şi Încăperea B era de circa 0,8 – 1 m. Suprafaţa superioară a podelei era dreaptă, iar pe pământ au rămas amprentele bârnelor ce făceau parte din structura podelei.

Încăperea B a fost amenajată în partea sudică a complexului şi era formată dintr-o aglomerare compactă de lut puternic ars. Structura acestei podele era asemănătoare cu cea din Încăperea A, diferenţa consta în faptul că distanţa între podeaua de lemn şi sol era mică datorită faptului că terenul era plan (Fig. 6).

Pe podeaua locuinţei au fost descoperite peste 25 vase întregibile, dintre acestea s-a remarcat unul spart în situ, de tip suport - fructieră. Fructiera are piciorul relativ cilindric, buza puternic evazată, iar pe fondul roşu al vasului au fost pictate cu alb motive spiralice în forma literei S, cârlige spiralice simple şi semicercuri (Fig. 7).

Locuinţa 21 a fost descoperită în partea nordică a sitului, în imediata apropiere a Loc. 5 - Încăperea A, la vest de aceasta. Partea superioară a locuinţei a fost descoperită la – 2,6 – 2,8 m. Locuinţa a fost cercetată pe suprafaţa de 3,8 – 4 x 2,5 – 3 m şi era orientată pe direcţia nord-vest/sud-est. Locuinţa a fost cercetată parţial deoarece o parte din ea se află sub martorul vestic al S.1.

Podeaua locuinţei a fost amenajată dupăce în prealabil s-a efectuat o săpătură până la stânca naturală a dâmbului. Pentru a se obţine nivelarea podelei s-a folosit o cantitate mare de pietriş şi pământ local, ce a fost apoi puternic tasat. Grosimea podelei avea circa 15 – 25 cm şi prezenta pe alocuri urmele unor refaceri (Fig. 8).

Pereţiiau fost săpaţi în pământul local şi au fost lutuiţi cu mai multe straturi de lipitură (2 sau 3 starturi). Colţul de sud-est al peretelui a fost distrus. Lângă peretele sudic a fost descoperit un vas de tip suport, căzut pe o parte.Latura de esta peretelui locuinţei era deteriorată. Reparaţiile peretelui au făcut ca unghiul locuinţei să fie rotunjit spre fund.

Acoperişula fost construit probabil cu materie organică, deoarece sub dărâmături s-au găsit resturi consistente de arsură.

La nivelul podelei, în partea de nord-est a locuinţei a fost descoperită o groapă de dimensiuni mari, utilizată probabil ca groapoă de provizii.

Inventarul acestui complex este sărac în comparaţie cu cel al Loc. 5. Lângă peretele sudic a fost descoperit un vas in situ de tip suport (Fig. 9), acesta are o formă zveltă şi este prevăzut cu două perforţii în zona superioară dispuse simetric, interiorul vasului a rămas gol iar pe suprafaţa exterioară a fost pictat cu motive spiralice albe pe fondul cărămiziu.

În groapa de provizii a fost un vas mare, ce are pereţii chiar pe peretele gropi, are forma bitronconică, partea superioară este frumos ornamentată cu caneluri late în formă de semicerc, buza evazată şi pictată cu alb, pe gât este pictat cu linii fine de culoare albă în formă de spirale culcate, întrerupte de cercuri în interiorul cărora se află puncte albe (Fig. 10).

Printre dărâmăturile locuinţelor s-au descoperit numeroase elemente de cultură materială, dintre acestea remarcăm: vase ceramice pictate cu vopsea albă, cu decorul realizat prin linii geometrice, din faza de început a culturii Cucuteni-Ariuşd (Fig. 11); capace de vase ceramice nepictate şi pictate bicrom (Fig. 12); vase ceramice pictate tricrom cu alb, negru şi roşu, cu motive în bandă unghiulară (Fig. 13); polonice cu cupa semisferică şi coada lungă, pictate tricrom cu motive semicirculare (Fig. 14); vase ceramice canelate sau ornamentate cu incizii fine – striuri (Fig. 15); obiecte de uz casnic: unelte din cupru (Fig. 16); unelte din silex (Fig. 17); unelte din piatră (Fig. 18); podoabe din os şi corn (Fig. 19) şi diverse obiecte de cult realizate din lut ars, în special plastică antropomorfă (Fig. 20), dintre acestea s-a remarcat o statuetă antropomorfă feminină cu braţele în adoraţie, de dimensiuni mari (peste 30 cm), cu sânii şi ombilicul evidenţiat prin proeminenţe conice iar sexul reprezentat printr-o linie incizată (Fig. 21); toate aceste descoperiri aparţin fazei de maximă dezvoltare a locuirii cucuteniene din această aşezare.

În faza finală de locuire Ariuşd-Cucuteni, locuinţele au fost de structură uşoară şi erau construite mai aproape de partea centrală a platoului promontoriului. Materialul ceramic descoperit în interiorul acestora este de calitate mai proastă, specia ceramică pictată întâlnindu-se mult mai rar. Cele două vetre de foc descoperite până acum, au fost realizate printr-o adâncire în nivelul eneolitic – reprezentat aici de dărâmăturile Loc. 5. Aveau forma circulară, cu plita formată din lipitură fină şi pavajul realizat din pietre plate. Acestei etape îi corespunde un altăraş de cult (masă de cult), descoperit in situ, format dintr-o cupă conică şi o masă cu patru picioare, lipite între ele (Fig. 22).

Locuirea Bodrogkeresztúr

Aproximativ în prima jumătate a mileniului IV î. Hr., purtătorii culturii Ariuşd-Cucuteni au părăsit aşezarea, locul lor la scurt timp după aceea fiind ocupat de purtătorii culturii Bodrogkeresztúr. Noii locuitori ai aşezării au avut aici o locuire de scurtă durată, ale cărei urme sunt atestate de fragmente ceramice izolate (Fig.23).

Locuirea Coţofeni

Următoarea locuire îi aparţine fazei de început a culturii Coţofeni datând din ultimele secole ale mileniului IV î. Hr. Vestigiile din această perioadă dezvăluie o locuire mai puţin consistentă decât cea din vremea culturii Ariuşd-Cucuteni. Au fost cercetate urmele unei locuinţe uşoare, de tip sălaş. Urmele de locuire ale comunităţii culturii Coţofeni includ de asemenea numeroase fragmente de vase ceramice (Fig. 24), unelte de silex şi o figurină modelată din lut. Cultura Coţofeni, este legată de fenomenele complexe şi îndelungate ale procesului de indeo-europenizare ce au loc la sfârşitul perioadei eneolitice. Aşezările sunt de dimensiuni mici, intesitatea depunerilor este redusă, dar suprafeţele ocupate treptat, au o arie întinsă.

EPOCA BRONZULUI

Cultura Ciomortan - Costişa (2100/2000 – 1900/1800 î. Hr.)

Atât cât rezultă din cercetările de până acum, pe parcursul perioadei timpurii a epocii bronzului (perioada cuprinsă aproximativ între a. 3.000 şi 2.200 a. Chr.), aşezarea de la Păuleni-Ciomortan nu a fost locuită.

O dată cu începutul perioadei mijlocii a epocii bronzului, în aşezarea de la Păuleni-Ciomortan se stabileşte o comunitate aparţinând culturii Costişa (datând aproximativ din perioada cuprinsă între anii 2.200 şi 2.000 a. Chr.). După cum arată cercetările de până acum, acestui grup îi aparţine meritul de a fi amenajat primele construcţii de apărare ale aşezării. Accesul din vest în aşezare a fost barat de două şanţuri transversale. Din vest, nord şi est aşezarea a fost apoi înconjurată de un val de un şanţ în formă de potcoavă. Cercetările au adus date concludente privind modul de construire a valului de apărare. Iniţial, purtătorii culturii Costişa au ridicat un val de dimensiuni mici compus din lut galben scos din şanţ şi o palisadă în faţa acestuia. După ce valul a fost bine tasat, construirea lui a fost întreruptă, fapt atestat de descoperirea unei vetre amenajate pe panta sa interioară. Apoi, în faţa acestui val a fost construită o palisadă. In timpul săpăturilor s-a observat foarte limpede că stâlpii acesteia au perforat straturile de locuire Ariuşd-Cucuteni şi respectiv Coţofeni. Deasupra valului a fost construită o structură din stâlpi de lemn, peste care apoi a fost ridicat valul de pământ. Pe măsura tasării şi alunecării acestuia, se adăugau periodic alte straturi de pământ, care se observă în secţiunea transversală a valului sub forma unor secvenţe stratigrafice distincte. în prezent, diferenţa de nivel dintre coama valului şi exteriorul aşezării depăşeşte 7 m. Această diferenţă a fost alcătuită de altitudinea naturală a promontoriului (cea. 3 m), de înălţimea valului construit (cea. 3 m) şi de adâncimea şanţului de apărare. Dacă admitem că în timp valul s-a tasat şi parţial a alunecat (fiind greu de estimat cu cât s-a redus înălţimea valului din acesta cauză), trebuie să apreciem că aşezarea reprezenta în acea perioadă o adevărata fortăreaţă.

Care să fi fost rostul unei astfel de fortificaţii? Se ştie că, de obicei, aşezările fortificate erau înconjurate de un număr de aşezări deschise. Ele au fost centre ale unor entităţi teritoriale şi serveau drept locuri de refugiu. Până în prezent însă, în jurul sitului de la Păuleni-Cimortan nu a fost găsită nici o altă aşezare aparţinând culturii Costişa. Mai mult, în toată Depresiunea Ciucului nu se cunoaşte o altă aşezare aparţinând acestei culturi. în aceste condiţii, având în vedere poziţia geografică deosebită pe care o ocupă acest sit, trebuie să admitem - cu titlu de ipoteză - că rostul aşezării fortificate de la Păuleni-Ciomortan era acela de a controla una dintre cele mai importante căi de legătură dintre Depresiunea Ciucului şi Moldova. Este posibil că pe această cale pătrundea în Moldova cuprul de la Bălan. De altfel, în Moldova unde nu există zăcăminte importante de cupru, chiar în cadrul culturii Costişa sunt cunoscute numeroase obiecte confecţionate din acest metal, cele mai importante dintre acestea fiind reunite în depozitul de topoare de la Borleşti, jud. Bacău, în depunerea de brăţări de la Selişte, jud. Neamţ, precum şi altele. Evident, rămâne ca viitoarele cercetări să arate în ce măsură acesta ipoteză este valabilă.

În partea de nord-est a aşezării au fost descoperite urmele unui culuar lat de 0,8 -1,3 m, ce traversa valul de apărare. Culuarul pleca din marginea interioară a valului, unde se unea cu o construcţie de la care s-au păstrat o groapă ovală (1,9 x 5 m) şi mai multe gropi de stâlpi şi pari. În interiorul acestei construcţii se aflau numeroase fragmente de vase ceramice, oase de animale şi două fragmente de oase umane: unul de mandibulă iar altul, de calotă craniană.

După ce traversa partea cea mai înaltă a valului, culuarul se deschidea unindu-se cu palisada. Pereţii culuarului au fost consolidaţi de stâlpi înfipţi în pământ. Acolo unde acesta traversa cea mai înaltă parte a valului, pe fundul său, într-un strat de cenuşă neagră, au fost găsite resturi a trei oameni incineraţi -un adult şi doi copii. Scheletul individului adult era culcat pe partea stângă, în poziţie uşor chircită, cu capul îndreptat spre exteriorul aşezării (spre NNE). Scheletul unuia dintre copii se afla în dreptul capului şi a zonei pectorale a celui adult şi era culcat pe partea dreaptă în poziţia chircită. Scheletul celui de-al doilea copil se afla în dreptul picioarelor celui adult, în aceeaşi poziţie (Fig. 25). Alături de cele trei schelete au fost găsite opt vase ceramice, dintre care numai unul era întreg, restul fiind sparte (Fig. 26).

La reconstituirea acestui complex trebuie ţinut cont de următoarele elemente: interiorul culuarului, mai ales în partea sa inferioară, conţinea numeroase urme de lemn ars; o parte din fragmentele vaselor depuse întregi în acest complex, se aflau sub scheletele celor trei indivizi; scheletele umane se aflau într-o poziţie care sugerează că după ce au fost depuse, ele au mai fost mişcate; în partea superioară a umpluturii culuoarului, deasupra celor trei schelete umane, se aflau numeroase dale de piatră; umplutura culuarului de deasupra scheletelor era alcătuită din lut ars la roşu (Fig. 27).

Plecând de la aceste observaţii se poate deduce că la început, culuarul a fost folosit drept poartă, iar apoi, probabil înaintea părăsirii aşezării, destinaţia sa a fost schimbată, el devenind locul unui ritual soldat cu sacrificii umane. Acolo unde poarta traversa partea cea mai înaltă a valului de apărare, a fost ridicată o construcţie de lemn, poate un turn. Aceasta se sprijinea pe stâlpii înfipţi în pământ de ambele laturi ale culoarului şi pare să fi avut cel puţin trei niveluri. Primul nivel îl constituia fundul culoarului, al doilea era format din podea de lemn, suspendată - pe acest din urmă nivel, după toate probabilităţile, au fost depuşi cei trei defuncţi şi vasele ceramice. În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că sub scheletele umane s-au găsit urme de bârne arse, fragmente de vase ceramice, iar poziţia defuncţilor, deşi păstra conexiuni anatomice normale, părea uşor nefirească.

Al treilea nivel pare să fi fost format dintr-un cadru de lemn şi dale de piatră. Peste acesta din urmă, a fost depus pământ din val. Restul culuarului (la sud şi nord de construcţia de lemn) rămânea deschis. Toate acestea sugerează că după ce defuncţii au fost depuşi pe podeaua suspendată, construcţia a fost incendiată. După ce construcţia a lut foc şi a început să se prăbuşească, corpurile celor trei defuncţi - înaintea dezintegrării - precum şi vasele depuse alături, au căzut pe fundul culuarului. Focul a fost atât de puternic, încât oasele umane s-au calcinat, culoarea vaselor ceramice sparte în timpul prăbuşirii construcţiei s-a modificat, iar pământul ce suprapunea complexul, a căpătat culoarea roşie - fapt datorat arderii acestuia într-un mediu bogat în oxigen (de fapt culoarea roşie reprezintă oxidul de fier din conţinutul lutului).

Până în prezent, în aşezarea de la Păuleni-Ciomortan nu au fost găsite urme de locuinţe aparţinând culturii Costişa. Deşi de multe ori, în timpul cercetării, au fost observate aglomerări de fragmente ceramice, oase de animale şi fragmente de lutuială, toate acestea în poziţie secundară. După toate probabilităţile, locuinţele culturii Costişa au fost distruse de locuirea din perioada imediat următoare.

Cea mai reprezentativă categorie de materiale arheologice aparţinând culturii Costişa este constituită de vasele ceramice. Gama olăriei acestei culturi cuprinde vase de forme şi dimensiuni diferite, adesea decorate - prin tehnici şi motive variate. O categorie aparte o reprezintă amforele - vase relativ mari, lucrate din pastă fină, având fundul îngust, corpul globular şi gâtul cilindric înalt (Fig. 28). Amforele au câte două toarte prinse de buză şi umăr (Fig. 29). De formă asemănătoare, însă de dimensiuni mult mai mici (până la 10 cm înălţime), sunt aşa-zisele amforete (Fig. 30). Se întâlnesc de asemenea străchini lucrate şi ele din pastă fină (Fig. 31). Vasele lucrate din pastă grosieră, destinate după toate probabilităţile gătitului, sunt oale şi borcane — recipiente lucrate din lut în amestec cu cioburi pisate şi nisip, cu gura larg deschisă. Adesea, exteriorul acestor vase - iar mai rar şi interiorul - sunt acoperite cu striaţii. Decorul întâlnit pe vasele ceramice ale culturii Costişa este realizat în trei tehnici principale - incizie, împunsătură şi aplicaţie în relief. Motivele realizate prin incizie sau împunsături redau figuri geometrice considerate drept simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii - triunghiul şi rombul umplute cu împunsături sau haşurate - încadrate în compoziţii sugerând simboluri solare: crucea şi cercul cu raze (Fig. 32). Motivele realizate în relief sunt brâuri simple, alveolare sau crestate dispuse de obicei sub buza vaselor, precum şi diverse preminenţe cilindrice sau conice prinse de corp.

Cultura Wietengberg (1800/1700 – 1500/1400 î. Hr)

Vestigiile culturii Wietenberg descoperite la Păuleni-Ciomortan sunt deosebit de bogate. Acestea datează din perioada sa timpurie, marcând probabil momentul pătrunderi acesteia în Depresiunea Ciucului din centrul Transilvaniei. Deşi cercetarea este departe de a fi epuizat suprafaţa aşezării, pot fi emise câteva ipoteze de lucru privind organizarea aşezării Wietenberg. O dată pătrunşi în sud-estul Transilvaniei, purtătorii acestei culturi, fiind preocupaţi de preluarea controlului asupra celor mai importante puncte strategice, au ocupat aşezarea de la Păuleni-Ciomortan. Rămâne deocamdată neclar dacă ei i-au determinat pe predecesorii lor să părăsească aşezarea sau au găsit-o deja părăsită. După toate probabilităţile, ei au reparat fortificaţiile vechi şi şi-au construit locuinţele pe panta interioară a valului de apărare. Pe de o parte, astfel de dispunere a locuinţelor, asigura mai multă protecţie locuitorilor în faţa eventualului inamic care ar fi atacat aşezarea aruncând de la distanţă pietre şi săgeţi cu foc, iar pe de alta, conferea adăpost în faţa vântului.

Cele mai consistente urme de locuire Wietenberg au fost descoperite pe panta interioară a valului de apărare, în partea de est şi nord-est a aşezării. Aici au fost cercetate cinci locuinţe, patru complexe rituale şi câteva gropi menajere.

Locuinţele culturii Wietenberg au fost amenajate pe panta interioară a valului de apărare, distanţa dintre ele fiind de 0,4 - 0,6 m. Având în vedere adâncimea mică la care au fost descoperite - între 0,3 şi 0,6 m de la suprafaţa actuală a terenului — locuinţele s-au conservat surprinzător de bine (Fig. 33). Iniţial, în timpul săpăturilor, deasupra acestor locuinţe au apărut aglomerări mari de bolovani de piatră neprelucrate. După îndepărtarea pietrelor au apărut dărâmăturile pereţilor circumscrise perimetrelor dreptunghiulare ale locuinţelor. Acestea se prezentau sub forma unor aglomerări de fragmente de lipitură arsă, cu amprente de pari şi nuiele împletite, dar şi cu feţe drepte şi netede (Fig.34). După ce umplutura locuinţelor a fost cercetată şi dislocată, s-a constatat că ele au fost uşor adâncite în panta valului şi aveau dimensiuni cuprinse între 3 x 1,8 şi 4 x 2 m (Fig. 35). La nivelul podelelor, în fiecare locuinţă, au apărut vetre lutuite (Fig. 36), de formă circulară sau ovală (câte două în trei locuinţe, iar într-una - trei) şi gropi de stâlpi dispuse în principal pe marginile locuinţelor. Toate aceste observaţii permit reconstituirea fidelă a locuinţelor. Iniţial locul unde urma să fie ridicate locuinţele a fost nivelat prin săparea în panta valului - până la 0,3 m adâncime, apoi au fost înfipte în pământ stâlpi de rezistenţă, de care au fost prinşi pereţii formaţi din pari şi nuiele împletite (Fig. 37).

Structura de lemn, a fost acoperită de lut bine amestecat cu apă, nisip şi pleavă. Este greu de stabilit cum au fost realizate acoperişurile acestor locuinţe. Având în vedere faptul că deasupra dărâmăturilor pereţilor se aflau aglomerări de piatră, se poate presupune că acoperişurile se sprijineau pe bare de lemn transversale şi au fost formate din substanţe organice (stuf, fân, piei?), iar ca acoperişul să nu fie luat de vânt, deasupra acestuia au fost depuse pietre destul de grele. Locuinţele erau încălzite cu ajutorul vetrelor (Fig. 38) şi trebuie să admitem că podelele şi pereţii, au mai fost acoperite cu piei sau covoare de lână, aşa cum sugerează numeroasele observaţii etnografice. Altfel, ar fi greu de imaginat cum puteau locuitorii acestei aşezări să suporte iernile grele pentru care este renumită zona.

Sub dărâmăturile pereţilor, au apărut vase ceramice întregi sau sparte pe loc, precum şi numeroase fragmente ceramice izolate (Fig. 39), piese de piatră, os, corn şi bronz.

Un interes deosebit îl reprezintă urmele unor complexe de cult descoperite în imediata vecinătate a locuinţelor. Astfel, la distanţa de 1 m de una dintre locuinţe, spre coama valului, au fost urmărite vestigiile unei construcţii dreptunghiulare (1,3 x 1,8 m) marcată de gropi de stâlpi ce au perforat valul de apărare. În cuprinsul acestei construcţii au fost găsite câteva vase ceramice Wietenberg sparte pe loc. În colţul de sud-vest a construcţiei se afla o groapă circulară puţin adâncă, pe fundul căreia se afla în poziţie chircită scheletul unui copil de 6 luni (Fig. 40). Alături de scheletul copilului se aflau două pietre mari neprelucrate şi câteva fragmente ceramice de factură Wietenberg. Este puţin probabil ca acest complex să fi fost un mormânt obişnuit, întrucât - fapt bine cunoscut - purtătorii acestei culturi practicau ritul funerar diferit, cel al incineraţiei, înmormântându-şi defuncţii în spaţii funerare distincte de aşezări, în necropole plane. După toate probabilităţile, acest complex atestă sacrificiul unui copil - obicei bine cunoscut în preistorie dar şi mai târziu.

De importanţă deosebită sunt două toarte şi un vas ceramic de tip Monteoru, descoperite în interiorul unei locuinţe. Acestea prezintă toarte caracteristice culturii menţionate, din care una este în formă de şa simplă, iar alta era modelată în formă de şa cu prag. Ultima este decorată, asemeni exemplarelor din perioada MIC2 din Moldova, cu bandă formată din două linii orizontale incizate, între care se află un şir orizontal format din împunsături oblice. Vasul are corpul globular, gâtul scurt şi două toarte trase din buză în bandă, supraânălţate şi prinse de corp (Fig. 41).

În aceste locuinţe materialul arheologic descoperit este bogat, s-au remarcat piese din bronz (Fig. 42), os sau corn (Fig. 43), lut ars (Fig. 44) şi foarte multe vase ceramice întregi şi întregibile: ceşti cu toartă supraânălţată şi ornamentate cu caneluri oblice pe corp (Fig. 45); străchini cu buza lobată şi amfore cu corpul globular (Fig. 46); oale ornamentate cu brâuri alveolare pe gât sau cu delor spiralic dispus în relief (Fig. 47), lucrate din toate categoriile de ceramică şi prin cunoştinţe deosebite în ceea ce priveşte modelarea lor.

Alt complex legat de sacrificiu uman a fost descoperit aproape de marginea interioară a valului de apărare, în partea de est a aşezării. Aici erau depuse două cranii umane, iar sub ele un schelet uman întreg. între cele două cranii, se afla un vas ceramic atribuit culturii Wietenberg.

O depunere rituală a fost descoperită şi în partea de nord-est a aşezării, la marginea interioară a valului de apărare. Aceasta era formată din două vase ceramice specifice culturii Wietenberg, depuse împreună într-o groapă îngustă puţin adâncă. La gura unuia dintre vase se afla o rotiţă de car votiv lucrată din lut ars. Plecând de la interpretarea carelor şi rotiţelor drept simboluri solare trebuie admis că depunerea respectivă a fost legată de un ritual dedicat unei divinităţi solare. De altfel, printre cele mai la îndemână argumente în favoarea unei astfel de interpretări îl poate reprezenta binecunoscuta şi larg răspândita imaginea a lui Helios - divinitate solară în mitologia antică - străbătând cerul într-un car.

În incinta aşezării a fost cercetat un complex a cărui destinaţie rămâne nelămurită. Urmele acestuia au fost formate din mai multe gropi de stâlpi săpate în stâncă, dispuse circular (diametrul acestui cerc fiind de 3 m) şi de o groapă de stâlp în mijlocul cercului. După toate probabilităţile, aici se afla o construcţie de formă circulară având acoperişul conic, marginile căruia se sprijineau)e stâlpii de rezistenţă a pereţilor, iar partea centrală (vârful conului) - pe stâlpul central. În interiorul acestui complex au fost găsite fragmente ceramice aparţinând culturilor Costişa şi Wietenberg.

Dacă cercetările arheologice viitoare de la Păuleni Ciuc – Ciomortan, vor aduce la lumină noi descoperiri de gropi circulare cu copii înhumaţi, atunci se va putea vorbi de un ritual de înmormântare specific populaţiei de tip Wietenberg prin săparea gropilor gropi circulare a copiilor în poziţie chircită ”.

Importanţa descoperirilor

În prezent, aşezarea preistorică de la Păuleni Ciuc-Ciomortan, deşi una dintre cele mai amplu cercetată din zonă, este departe de a fi cercetată exhaustiv. Ea ascunde încă multe taine şi dispune de un potenţial ştiinţific extraordinar de valoros. Continuarea cercetărilor în această aşezare ar putea să contribuie decisiv la o mai bună cunoaştere a preistoriei acestui areal.

Gradul bun de conservare a vestigiilor, paleta cronologică şi culturală bogată, dimensiunile relativ mici, precum şi poziţia geografică deosebită care pune în evidenţă relaţiile dintre Moldova şi Transilvania, recomandă acest sit drept un bun laborator de cercetare a civilizaţiilor din eneolitic şi epoca bronzului. Pe de altă parte, apropierea de obiective turistice cu potenţialul turistic ridicat, pot transforma acest sit într-un punct de atracţie turistică deosebită.

8