Covasna - "Cetatea Zânelor"
Un munte din Carpați fortificat de daci
Muntele Cetății (cota 960 m) sau "Cetatea Zânelor", este situat între Pârâul Cetății și Pârâul Mișca și este înconjurat din trei părți de piscuri mai înalte care-i asigurau protecția, atât în fața inamicului, cât și a vicisitudinilor naturii. Pantele de vest și de nord-vest ale muntelui coboară în valea Covasnei, având o largă deschidere spre zona depresionară. Pe această parte, dar și spre sud, se observă mai multe terase tăiate în stâncă și amenajate în antichitate. Spre nord-est și est malurile sunt abrupte, pe alocuri sub forma unor pereți de stâncă, aproape imposibil de urcat.
De ce au ales dacii acest munte pentru a-l fortifica este așadar lesne de înțeles. După cum se poate constata din cele de mai sus, el se înscrie, din toate punctele de vedere, în standardele concepției de amplasare a cetăților dacice. Poziția strategică este excelentă: circa jumătate din munte este înconjurat de prăpastie sau zone greu accesibile; ascuns între munți și înconjurat din trei părți de piscuri mai înalte care-i asigurau protecție, are, totuși, o largă deschidere spre zonele depresionare și o bună comunicare cu celelalte cetăți din zonă; materialele de construcție se găseau pe loc (piatră, lemn, lut); sursele de apă erau în apropiere (izvoare la 100-200 m și pâraie la baza muntelui), iar terenurile fertile din depresiune la doar 2-3 km distanță; minereurile de sare și fier erau la îndemână. În tot acest context nu este lipsit de importanță faptul că unele amenajări, existente încă din prima epocă a fierului, au facilitat mult munca de amenajare și fortificare.
Cu toate acestea muntele nu este lipsit de unele dezavantaje. Structura lui, formată dintr-un amestec de rocă, pietriș și lut, este instabilă și predispusă alunecărilor, piatra de construcție (gresii) este friabilă și, ca mai în toate cetățile contemporane, interiorul zonei fortificate este lipsit de sursa de apă.
Primele săpături arheologice au fost inițiate de cercetătorul clujean Alexandru Ferenczi în anii 1942-1943, care a reușit să dezlege o parte din tainele cetății și să demonstreze că cetatea a fost construită în epoca dacică.
Cercetările au fost reluate în anul 1949 de un colectiv condus de eminentul arheolog și istoric clujean Constantin Daicoviciu și, în anul 1968, de către cercetătorul Székely Zoltán. În următoarele trei decenii, cetatea a fost abandonată și lăsată pradă "căutătorilor de comori", care au răvășit o parte din incintă și zidurile cetății.
Începând cu anul 1998, cercetările sistematice au fost reluate de către un colectiv format din specialiști de la mai multe centre de cercetare din țară (Viorica Crișan - Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Valeriu Sârbu - Muzeul Brăilei, Monica Mărgineanu-Cârstoiu - Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" din București, Mariana-Cristina Popescu - Muzeul Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe), sprijinit de Ministerul Culturii și Cultelor, dar și de societatea civilă covăsneană.
Platoul sau "Acropola"
Acesta este de formă aproape triunghiulară, cu laturile ușor curbate (27m x 28m) și o suprafață de circa 400 mp. Cotele absolute de pe platou sunt cuprinse între 956-957 m, observându-se o ușoară înclinare a terenului de la est spre vest. Pentru o mai bună nivelare și aplatizare, platoul a fost acoperit, în unele zone, cu plăci din piatră și cu un strat de pământ galben, și aceasta deoarece stânca nu este la același nivel pe toata suprafața.
Pe latura de est, platoul este mărginit de o prăpastie. Pantele care coboară spre Terasa I-a, sectoarele sudice și vestice, sunt abrupte, cu o diferență de nivel de 8-12 m, iar cele dinspre nord sunt mai domoale, cu o diferență de doar 5-6 m.
Vestigiile fortificației de pe marginea platoului, cu o lungime de circa 90 m, nu s-au păstrat prea bine, cel puțin în zonele cercetate de noi. De aceea, de-a lungul timpului, s-au și făcut aprecieri diverse despre natura ei.
În urma săpăturilor întreprinse în partea nord-estică a platoului, prin sectiunea S8, s-a evidențiat un strat arheologic cu o grosime de 1,10 - 1,25, în care s-a observat succesiunea a trei locuințe de suprafață, ceea ce denotă o locuire intensă . Din păcate, peste jumătate din suprafața platoului a fost afectată de căutătorii de comori ori de săpăturile anterioare, astfel încât doar cu greutate se vor mai putea obține date concludente despre complexele de locuire și amenajările antice.
Terasa I-a
Această terasă, care merge de la prăpastie la prăpastie, are o lungime a fortificației de peste 200 m și cuprinde o suprafață de circa 2000 mp. Pe laturile de nord și sud suprafețele sunt înguste, între 8-10 m, pe când în partea vestică, unde are o formă semiovală, este lată de circa 30 m. Terasa are cotele cuprinse între 946-950 m, ea fiind înclinată de la nord spre vest și, apoi, spre sud. Pantele spre Terasa a II-a sunt abrupte, diferențele de nivel fiind mari, între 7-11 m.
În cadrul Sectiunii S, s-au observat urme de orizontalizare a terenului și de menținere a unei ușoare înclinări spre zid în vederea scurgerii apei pluviale. S-a observat de asemenea o nivelare cu lut galben și o acoperire cu dale de gresie pe unele porțiuni, posibile alei.
Stratul arheologic, observat în S17 are peste 1,00 m grosime în imediata apropiere a zidului. El este însă, în parte, rezultatul lucrărilor efectuate pentru nivelarea și lărgirea terasei în vedere ridicării zidului. Ca atare, în amestec cu materialele dacice s-au descoperit și numeroase piese din prima perioadă a epocii fierului. Având în vedere această situație, până la efectuarea unor săpături mai ample, nu ne putem pronunța asupra complexelor și intensității locuirii.
Terasa I-a este apărată de un zid. Acesta face parte din traseul unei linii întărite cu dublă finalitate funcțională: de delimitare /consolidare perimetrală a terasei (T1) și, cu siguranță, de apărare. Tronsonul decopertat, a cărui grosime nu depășește 1,90 m, iar adâncimea maximă 1,70 m, reprezintă aproape în totalitatea sa o fundație. O primaăobservație a fost aceea că fundația a fost zidită. Cu alte cuvinte, pietrele (gresii) au fost așezate cu mâna (și nu aruncate în groapa de fundație). Pe alocuri, forma pietrelor este mai neregulată, dar și în aceste cazuri este evidentă intenția de orizontalizare a șirurilor succesive, așa cum se vede pe o porțiune a "feței" dinspre pantă a fundației .
Și pe această terasă se observă zone săpate sistematic sau de căutătorii de comori, dar suprafața afectată nu este prea mare, în jur de 150 mp, astfel încât sunt posibile ample cercetări arheologice.
Terasa a II-a
Este cea mai întinsă, cuprinde cea mai mare suprafață (circa 3000 mp) și are cea mai lungă fortificație (aproape 300 m), ce se întinde de la prăpastie la prăpastie.
Pantele sunt ceva mai domoale spre nord, abrupte spre Terasa a III-a, cu o diferență de nivel de 6-9 m, și prăpăstioase spre sud. Fortificația a fost secționată în două sectoare pe latura de vest, rezultatele fiind diferite.
În secțiunea S5 nu s-au mai păstrat decât resturile bulversate, pe pantă, ale fortificației din prima fază și puține vestigii din fundația celei de-a doua etape.
Pentru fortificația din prima etapă, cu rol de apărare dar și de susținere a terasei, terenul a fost curățat până la stânca nativă. Aceasta, tăiată în trepte, a constituit fundamentul zidului ridicat din bârne masive, piatră și lut. Din fortificația celei de a doua etape s-a păstrat fundația și o parte din elevație. Aceasta din urmă, prăbușită în bună parte pe pantă, constă din pietre și bârne arse. Din modul în care au căzut aceste bârne se poate spune că zidul avea o infrastructură (senaje ?) longitudinală și transversală din lemn .
Zidul-curtină care face parte din structura complexă descoperită la limita terasei T2 este construit în aceeași manieră ca și la T1. Adâncimea redusă de fundare (max. 50 cm) este în mare parte o consecință a condițiilor particulare generate de prezența unor structuri aparținând unor faze anterioare de construcție, precum și de nivelul ridicat la care se află, pe alocuri, stânca. Grosimea (reconstituită) a zidului atingea cca. 2,30 m. Din fericire, se conservă câteva asize de "blochete" aparținând elevației zidului. Desi înălțimea acesteia măsurată dinspre interior nu depășește 40 cm, se păstrează mărturii care aduc un plus de informație în privința structurii: au putut fi observate urmele unor lăcașuri care conțin lemn calcinat, atestând utilizarea senajelor de lemn transversale, destinate consolidării masivului de zidărie.
Reconstituirea tipului de structură generală a elevației. Ceea ce s-a descris până acum reprezintă doar o parte din structura unui zid, și anume partea realizată din piatră (fundații și registrul inferior al elevației). Structura de piatră constituia exclusiv un postament (soclu) puternic, întărit cu senaje de lemn, care susținea partea superioară a zidului. Deasupra postamentului se înălța o structură realizată din bârne de lemn și chirpic. Mărturii ale acestui mod constructiv s-au descoperit din abundență în straturile arheologice (cantități mari de chirpic ars și bârne calcinate, căzute lângă ziduri). La acestea se adaugă caracteristicile zidăriei (în porțiunea sa de piatră), ale cărei calități de stabilitate au făcut ca, în conditiile date, această soluție să fie cea mai adecvată.
În partea estică a Secțiunii S5 s-au găsit vestigiile unui edificiu, cu o fază de refacere, observându-se bine gropile stâlpilor, podelele lutuite, pereții groși din lemn și lipitură, bârnele acoperișului. Ansamblul din care face parte curtina (C) este nu numai cel mai spectaculos prin masa enormă de zidărie care-l atestă, dar și unul dintre cele mai interesante prin complexitatea problemelor pe care le impune cercetării, având în vedere amplasarea sa particulară, la întâlnirea dintre doua terase (T2 și T3). Deși modul în care s-a rezolvat accesul dinspre terasă (T3) și aparatul de apărare se află încă într-un stadiu incipient de dezvelire arheologică, a fost pusă în evidență o gamă de probleme care, debutând cu modalități particulare de zidărie, se extinde până la concepția asupra sistemelor de fortificare. Partea dominantă a complexului este formată dintr-un masiv de zidărie (M), a cărui extindere în direcția transversală pantei atinge 8,65 m și care se desfășoară în trepte, consolidând panta terasei T2. Se conservă porțiuni din fațada dinspre pantă care ating pe alocuri o înălțime de 80 cm; adâncimea de fundare coboară cu 1,15 m. Elevația și fundația sunt construite identic, distingându-se printr-un ușor saillie.
În lungime (paralelă cu perimetrul terasei) postamentul a fost dezvelit doar pe o porțiune de cca. 5 m. Masa zidită oferă un exemplu spectaculos de zidărie în blocaj, constituit din tranșe juxtapuse extinse succesiv de la rădăcina pantei înspre cota terasei T2 realizate din zidărie legată cu pământ, ordonat "stivuită" (în asize). Se poate înregistra o dominanță a pietrelor cu lungimi sporite (>70 cm), asemănătoare unor dale. Masa de zidărie (în elevație) a fost consolidată cu senaje de lemn dispuse pe două direcții (transversale și longitudinale); urmele lor se păstrează pe laturile dinspre Sud și Vest. Această structură consolida panta și în același timp forma, probabil, două platforme succesive (în trepte) înzestrate cu organisme de apărare construite din lemn; nu este încă limpede dacă masivul (M) reprezenta postamentul/platforma de piatră a unui turn de apărare sau o porțiune dintr-o curtină-bastion . Bastionul este în curs de cercetare.
Și pe această terasă s-au întreprins săpături anterioare, sistematice sau ale căutătorilor de comori, dar suprafața afectată nu este foarte mare (sub 200 mp). La capătul dinspre nord al acestei Terase, lângă prăpastie, C. Daicoviciu menționează de asemenea vestigiile unui turn.
Terasa a IlI-a
Este situată pe partea vestică a muntelui și nu merge din prăpastie în prăpastie ci se leagă de T2 înspre sud-vest și nord. Această terasă oferă condiții propice de locuire, deoarece are o lățime mult mai mare, iar suprafața, de circa 1500 mp, este relativ orizontală în partea nord-vestică. Cotele absolute sunt diverse, în funcție de zonă, ele încadrându-se între 921-934 m. Pantele sunt domoale spre vest (în direcția șeii de legătură) și mult mai abrupte la nord, în special spre prăpastie.
Zidul terasei are o lungime de circa 170 m. Acesta poate fi observat de asemenea în zona vestică, unde a fost tăiat de un drum forestier. Deoarece aici e zona cea mai accesibilă, este posibil ca o parte din pietrele zidului să fi fost reutilizate de localnici de-a lungul timpului.
Valul hallstattian (?). Sub fortificația dacică din S6 s-a păstrat, foarte probabil, baza unui val din piatră și pământ din prima epocă a fierului. Sub prima amenajare dacică, acoperită cu pământ galben, s-au găsit numai fragmente de vase hallstattiene, iar mărimea și modul de amenajare a pietrelor indică un alt tip de fortificație decât cel apărut pe T1 și T2; s-a observat de asemenea și groapa unui stâlp din infrastructura de lemn.
Prin suprafețele S6, S9 și S10-S15 s-a putut observa atât grosimea stratului arheologic, densitatea și tipurile de complexe, cât și bogăția și varietatea inventarului arheologic din zonă.
În suprafețele S10-S15, s-a dezvelit o bună parte din vestigiile unui edificiu cu fundații din piatră, cu o latură de circa 12,00 m, compartimentat în două camere, fiecare cu câte o vatră de foc. În interiorul edificiului erau bucăți mari de lipitură și cărbune, numeroase vase ceramice sparte in situ, mai multe cești-opaițe, unelte de piatră, lut și fier, cuie, piroane și scoabe din fier .
Terasa a IV-a
Ca urmare a curățării zonei de arboret și crengi, s-a identificat o nouă terasă pe panta de nord-vest a muntelui, în imediata apropiere a T3, de care se și leagă. Și această terasă a fost tăiată de un drum forestier, în profilul căruia, printr-o sumară curățare, s-a putut vedea fortificația. Vestigiile acesteia se întind pe o lățime de circa 8,00 m și constau (până la adâncimea de 0,40 m), din pietre mici și mijlocii, de formă neregulată și pământ ars la roșu. Din loc în loc s-au observat bârne carbonizate căzute oblic, groase de 0,15-0,20 m. Prin cercetările viitoare urmează să se stabilească tipul și destinația (susținere a terasei sau/și de apărare) fortificației respective.
Inventarul arheologic descoperit este de o mare varietate, îndeosebi la vasele ceramice. Acestea atestă și locuiri anterioare celei dacice. Astfel, pe "Acropolă" și pe Terasa a IlI-a s-au găsit câteva fragmente de vase din epoca bronzului, probabil cultura Wietenberg, iar pe Terasa I-a și a IlI-a din prima epocă a fierului.
Materialele provenite din epoca dacică sunt predominate. Cele mai numeroase sunt vasele ceramice, destul de fragmentare în zona fortificațiilor, dar foarte multe întregi sau întregibile în locuințe, gropi și edificiul de pe Terasa a III-a .
Vasele ceramice sunt de o mare varietate tipologică și utilitară. Modelate cu mâna sau la roată, arse oxidant sau inoxidant, ele acoperă aproape toată gama cunoscută a olăriei dacice din sec. II a.Chr.-I p.Chr.
Este de semnalat și prezența unor forme de vase sau a unor motive decorative deosebite. Unele din acestea, dar și uneltele descoperite, ne îndreptățesc să presupunem posibilitatea modelării lor pe loc sau în imediata apropiere a cetății. Tipurile cele mai numeroase sunt: borcanele, fructierele, ceștile-opaiț, vasele de provizii (unele de tip pithos, , strachinile, strecurătorile, capacele etc.).
Inventarul arheologic cuprinde și alte piese specifice unei asemenea comunități. Astfel, sunt de amintit uneltele și ustensile din lut: fusaiole , jetoane , instrumente pentru modelarea vaselor ; unelte de piatră ; unelte și ustensile din fier (cuțite, o foarfecă, o balama, cuie, ținte, piroane, scoabe etc.); piese de podoabă și de uz personal - fibule ; un fragment de colan și un altul de brățară de bronz; inele din bronz ; mărgele de sticlă ; o oglindă ; monede din sec. II - I a.Chr. și un important lot paleofaunistic. La acestea se adaugă numeroasele piese descoperite de Al. Ferenczi (o parte din ele păstrate la MNIT, altele dispărute) și Z. Szekely, dintre care se remarcă: un tezaur de monede romane, republicane și imperiale (sec. I a.Chr. - I p.Chr.), o statuetă romană din bronz, vârfuri de lănci și săgeți, scoabe și piroane din fier, unele de mari dimensiuni (cca. 0,70 m lungime).
Importurile sunt reprezentate, aproape în totalitate, de numeroasele amfore elenistice și romane.
Cetatea Zânelor de la Covasna este una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți dacice din afara Munților Orăștiei. Prin modul de realizare a sistemului de fortificare și de amenajare a teraselor, ce înșurubează muntele, ea este un unicat în lumea dacică. Prima fază de construire a început cândva pe parcursul sec. II a.Chr., urmată de o distrugere (posibil în vremea lui Burebista) și apoi de o refacere grandioasă la sfârșitul sec. I a.Chr. - începutul sec. I p.Chr. Cetatea este arsă și dărâmată la cucerirea romană sau imediat după aceasta. Materialele descoperite până acum nu ne îndreptățesc să credem într-o locuire ulterioară a sitului.
Așa după cum aminteam, în amestec cu materialele de epocă dacică (în special cu cele din prima fază de locuire) au apărut și fragmente de vase aparținătoare primei vârste a fierului (cultura Reci-Mediaș) ceea ce ne îndeamnă să presupunem că o primă amenajare (fortificare) a muntelui a început încă în acea perioadă. Și atunci, ca și mai târziu, poziția strategică deosebită a muntelui a fost hotărâtoare. Alegerea a fost însă impusă și de amplasarea lui într-un punct nodal de legătură între ținuturile intra și extra carpatice. Spre acest punct converg mai multe drumuri montane dinspre ținuturile extracarpatice ("drumul Vrancei", ce iese la Ojdula și de acolo la Covasna, drumurile de pe Bâsca Mare și pasul Buzău) și tot de aici puteau fi supravegheate căile comerciale și de acces existente de-a lungul Râului Negru, intens folosite în antichitate. De pe "Muntele Cetății" se vede mai toată depresiunea Târgu Secuiesc, cu așezările care o împânzesc (peste 42), dar și celelalte cetăți contemporane ("Cetatea din Valea Casinului", cetatea "Vârful Ascuțit" de la Cernat) cu care putea avea o bună comunicare.
Ca atare, "Cetatea Zânelor" de la Covasna, "acest cuib de vulturi", cum o definește B. Orbán, a fost un adevărat centru militar, politic și posibil religios din zonă, cu rol deosebit de important în sistemul defensiv al Daciei din vremea lui Decebal.
