Un munte din Carpaţi fortificat de daci

    Muntele Cetăţii (cota 960 m) sau "Cetatea Zânelor", este situat între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Mişca şi este înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte care-i asigurau protecţia, atât în faţa inamicului, cât şi a vicisitudinilor naturii. Pantele de vest şi de nord-vest ale muntelui coboară în valea Covasnei, având o largă deschidere spre zona depresionară. Pe această parte, dar şi spre sud, se observă mai multe terase tăiate în stâncă şi amenajate în antichitate. Spre nord-est şi est malurile sunt abrupte, pe alocuri sub forma unor pereţi de stâncă, aproape imposibil de urcat.

    De ce au ales dacii acest munte pentru a-l fortifica este aşadar lesne de înţeles. După cum se poate constata din cele de mai sus, el se înscrie, din toate punctele de vedere, în standardele concepţiei de amplasare a cetăţilor dacice. Poziţia strategică este excelentă: circa jumătate din munte este înconjurat de prăpastie sau zone greu accesibile; ascuns între munţi şi înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte care-i asigurau protecţie, are, totuşi, o largă deschidere spre zonele depresionare şi o bună comunicare cu celelalte cetăţi din zonă; materialele de construcţie se găseau pe loc (piatră, lemn, lut); sursele de apă erau în apropiere (izvoare la 100-200 m şi pâraie la baza muntelui), iar terenurile fertile din depresiune la doar 2-3 km distanţă; minereurile de sare şi fier erau la îndemână. În tot acest context nu este lipsit de importanţă faptul că unele amenajări, existente încă din prima epocă a fierului, au facilitat mult munca de amenajare şi fortificare.

    Cu toate acestea muntele nu este lipsit de unele dezavantaje. Structura lui, formată dintr-un amestec de rocă, pietriş şi lut, este instabilă şi predispusă alunecărilor, piatra de construcţie (gresii) este friabilă şi, ca mai în toate cetăţile contemporane, interiorul zonei fortificate este lipsit de sursa de apă.

    Primele săpături arheologice au fost iniţiate de cercetătorul clujean Alexandru Ferenczi în anii 1942-1943, care a reuşit să dezlege o parte din tainele cetăţii şi să demonstreze că cetatea a fost construită în epoca dacică.

    Cercetările au fost reluate în anul 1949 de un colectiv condus de eminentul arheolog şi istoric clujean Constantin Daicoviciu şi, în anul 1968, de către cercetătorul Székely Zoltán. În următoarele trei decenii, cetatea a fost abandonată şi lăsată pradă "căutătorilor de comori", care au răvăşit o parte din incintă şi zidurile cetăţii.

    Începând cu anul 1998, cercetările sistematice au fost reluate de către un colectiv format din specialişti de la mai multe centre de cercetare din ţară (Viorica Crişan - Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Valeriu Sârbu - Muzeul Brăilei, Monica Mărgineanu-Cârstoiu - Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" din Bucureşti, Mariana-Cristina Popescu - Muzeul Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe), sprijinit de Ministerul Culturii şi Cultelor, dar şi de societatea civilă covăsneană.

Platoul sau "Acropola"

    Acesta este de formă aproape triunghiulară, cu laturile uşor curbate (27m x 28m) şi o suprafaţă de circa 400 mp. Cotele absolute de pe platou sunt cuprinse între 956-957 m, observându-se o uşoară înclinare a terenului de la est spre vest. Pentru o mai bună nivelare şi aplatizare, platoul a fost acoperit, în unele zone, cu plăci din piatră şi cu un strat de pământ galben, şi aceasta deoarece stânca nu este la acelaşi nivel pe toata suprafaţa.

    Pe latura de est, platoul este mărginit de o prăpastie. Pantele care coboară spre Terasa I-a, sectoarele sudice şi vestice, sunt abrupte, cu o diferenţă de nivel de 8-12 m, iar cele dinspre nord sunt mai domoale, cu o diferenţă de doar 5-6 m.

    Vestigiile fortificaţiei de pe marginea platoului, cu o lungime de circa 90 m, nu s-au păstrat prea bine, cel puţin în zonele cercetate de noi. De aceea, de-a lungul timpului, s-au şi făcut aprecieri diverse despre natura ei.

    În urma săpăturilor întreprinse în partea nord-estică a platoului, prin sectiunea S8, s-a evidenţiat un strat arheologic cu o grosime de 1,10 - 1,25, în care s-a observat succesiunea a trei locuinţe de suprafaţă, ceea ce denotă o locuire intensă . Din păcate, peste jumătate din suprafaţa platoului a fost afectată de căutătorii de comori ori de săpăturile anterioare, astfel încât doar cu greutate se vor mai putea obţine date concludente despre complexele de locuire şi amenajările antice.

Terasa I-a

    Această terasă, care merge de la prăpastie la prăpastie, are o lungime a fortificaţiei de peste 200 m şi cuprinde o suprafaţă de circa 2000 mp. Pe laturile de nord şi sud suprafeţele sunt înguste, între 8-10 m, pe când în partea vestică, unde are o formă semiovală, este lată de circa 30 m. Terasa are cotele cuprinse între 946-950 m, ea fiind înclinată de la nord spre vest şi, apoi, spre sud. Pantele spre Terasa a II-a sunt abrupte, diferenţele de nivel fiind mari, între 7-11 m.

    În cadrul Sectiunii S, s-au observat urme de orizontalizare a terenului şi de menţinere a unei uşoare înclinări spre zid în vederea scurgerii apei pluviale. S-a observat de asemenea o nivelare cu lut galben şi o acoperire cu dale de gresie pe unele porţiuni, posibile alei.

    Stratul arheologic, observat în S17 are peste 1,00 m grosime în imediata apropiere a zidului. El este însă, în parte, rezultatul lucrărilor efectuate pentru nivelarea şi lărgirea terasei în vedere ridicării zidului. Ca atare, în amestec cu materialele dacice s-au descoperit şi numeroase piese din prima perioadă a epocii fierului. Având în vedere această situaţie, până la efectuarea unor săpături mai ample, nu ne putem pronunţa asupra complexelor şi intensităţii locuirii.

    Terasa I-a este apărată de un zid. Acesta face parte din traseul unei linii întărite cu dublă finalitate funcţională: de delimitare /consolidare perimetrală a terasei (T1) şi, cu siguranţă, de apărare. Tronsonul decopertat, a cărui grosime nu depăşeşte 1,90 m, iar adâncimea maximă 1,70 m, reprezintă aproape în totalitatea sa o fundaţie. O primaăobservaţie a fost aceea că fundaţia a fost zidită. Cu alte cuvinte, pietrele (gresii) au fost aşezate cu mâna (şi nu aruncate în groapa de fundaţie). Pe alocuri, forma pietrelor este mai neregulată, dar şi în aceste cazuri este evidentă intenţia de orizontalizare a şirurilor succesive, aşa cum se vede pe o porţiune a "feţei" dinspre pantă a fundaţiei .

    Şi pe această terasă se observă zone săpate sistematic sau de căutătorii de comori, dar suprafaţa afectată nu este prea mare, în jur de 150 mp, astfel încât sunt posibile ample cercetări arheologice.

Terasa a II-a

    Este cea mai întinsă, cuprinde cea mai mare suprafaţă (circa 3000 mp) şi are cea mai lungă fortificaţie (aproape 300 m), ce se întinde de la prăpastie la prăpastie.

    Pantele sunt ceva mai domoale spre nord, abrupte spre Terasa a III-a, cu o diferenţă de nivel de 6-9 m, şi prăpăstioase spre sud. Fortificaţia a fost secţionată în două sectoare pe latura de vest, rezultatele fiind diferite.

    În secţiunea S5 nu s-au mai păstrat decât resturile bulversate, pe pantă, ale fortificaţiei din prima fază şi puţine vestigii din fundaţia celei de-a doua etape.

    Pentru fortificaţia din prima etapă, cu rol de apărare dar şi de susţinere a terasei, terenul a fost curăţat până la stânca nativă. Aceasta, tăiată în trepte, a constituit fundamentul zidului ridicat din bârne masive, piatră şi lut. Din fortificaţia celei de a doua etape s-a păstrat fundaţia şi o parte din elevaţie. Aceasta din urmă, prăbuşită în bună parte pe pantă, constă din pietre şi bârne arse. Din modul în care au căzut aceste bârne se poate spune că zidul avea o infrastructură (senaje ?) longitudinală şi transversală din lemn .

    Zidul-curtină care face parte din structura complexă descoperită la limita terasei T2 este construit în aceeaşi manieră ca şi la T1. Adâncimea redusă de fundare (max. 50 cm) este în mare parte o consecinţă a condiţiilor particulare generate de prezenţa unor structuri aparţinând unor faze anterioare de construcţie, precum şi de nivelul ridicat la care se află, pe alocuri, stânca. Grosimea (reconstituită) a zidului atingea cca. 2,30 m. Din fericire, se conservă câteva asize de "blochete" aparţinând elevaţiei zidului. Desi înălţimea acesteia măsurată dinspre interior nu depăşeşte 40 cm, se păstrează mărturii care aduc un plus de informaţie în privinţa structurii: au putut fi observate urmele unor lăcaşuri care conţin lemn calcinat, atestând utilizarea senajelor de lemn transversale, destinate consolidării masivului de zidărie.

  Reconstituirea tipului de structură generală a elevaţiei. Ceea ce s-a descris până acum reprezintă doar o parte din structura unui zid, şi anume partea realizată din piatră (fundaţii şi registrul inferior al elevaţiei). Structura de piatră constituia exclusiv un postament (soclu) puternic, întărit cu senaje de lemn, care susţinea partea superioară a zidului. Deasupra postamentului se înălţa o structură realizată din bârne de lemn şi chirpic. Mărturii ale acestui mod constructiv s-au descoperit din abundenţă în straturile arheologice (cantităţi mari de chirpic ars şi bârne calcinate, căzute lângă ziduri). La acestea se adaugă caracteristicile zidăriei (în porţiunea sa de piatră), ale cărei calităţi de stabilitate au făcut ca, în conditiile date, această soluţie să fie cea mai adecvată.

    În partea estică a Secţiunii S5 s-au găsit vestigiile unui edificiu, cu o fază de refacere, observându-se bine gropile stâlpilor, podelele lutuite, pereţii groşi din lemn şi lipitură, bârnele acoperişului. Ansamblul din care face parte curtina (C) este nu numai cel mai spectaculos prin masa enormă de zidărie care-l atestă, dar şi unul dintre cele mai interesante prin complexitatea problemelor pe care le impune cercetării, având în vedere amplasarea sa particulară, la întâlnirea dintre doua terase (T2 şi T3). Deşi modul în care s-a rezolvat accesul dinspre terasă (T3) şi aparatul de apărare se află încă într-un stadiu incipient de dezvelire arheologică, a fost pusă în evidenţă o gamă de probleme care, debutând cu modalităţi particulare de zidărie, se extinde până la concepţia asupra sistemelor de fortificare. Partea dominantă a complexului este formată dintr-un masiv de zidărie (M), a cărui extindere în direcţia transversală pantei atinge 8,65 m şi care se desfăşoară în trepte, consolidând panta terasei T2. Se conservă porţiuni din faţada dinspre pantă care ating pe alocuri o înălţime de 80 cm; adâncimea de fundare coboară cu 1,15 m. Elevaţia şi fundaţia sunt construite identic, distingându-se printr-un uşor saillie.

    În lungime (paralelă cu perimetrul terasei) postamentul a fost dezvelit doar pe o porţiune de cca. 5 m. Masa zidită oferă un exemplu spectaculos de zidărie în blocaj, constituit din tranşe juxtapuse  extinse succesiv de la rădăcina pantei înspre cota terasei T2 realizate din zidărie legată cu pământ, ordonat "stivuită" (în asize). Se poate înregistra o dominanţă a pietrelor cu lungimi sporite (>70 cm), asemănătoare unor dale. Masa de zidărie (în elevaţie) a fost consolidată cu senaje de lemn dispuse pe două direcţii (transversale şi longitudinale); urmele lor se păstrează pe laturile dinspre Sud şi Vest. Această structură consolida panta şi în acelaşi timp forma, probabil, două platforme succesive (în trepte) înzestrate cu organisme de apărare construite din lemn; nu este încă limpede dacă masivul (M) reprezenta postamentul/platforma de piatră a unui turn de apărare sau o porţiune dintr-o curtină-bastion . Bastionul este în curs de cercetare.

    Şi pe această terasă s-au întreprins săpături anterioare, sistematice sau ale căutătorilor de comori, dar suprafaţa afectată nu este foarte mare (sub 200 mp). La capătul dinspre nord al acestei Terase, lângă prăpastie, C. Daicoviciu menţionează de asemenea vestigiile unui turn.

Terasa a IlI-a

    Este situată pe partea vestică a muntelui şi nu merge din prăpastie în prăpastie ci se leagă de T2 înspre sud-vest şi nord. Această terasă oferă condiţii propice de locuire, deoarece are o lăţime mult mai mare, iar suprafaţa, de circa 1500 mp, este relativ orizontală în partea nord-vestică. Cotele absolute sunt diverse, în funcţie de zonă, ele încadrându-se între 921-934 m. Pantele sunt domoale spre vest (în direcţia şeii de legătură) şi mult mai abrupte la nord, în special spre prăpastie.

    Zidul terasei are o lungime de circa 170 m. Acesta poate fi observat de asemenea în zona vestică, unde a fost tăiat de un drum forestier. Deoarece aici e zona cea mai accesibilă, este posibil ca o parte din pietrele zidului să fi fost reutilizate de localnici de-a lungul timpului.

    Valul hallstattian (?). Sub fortificaţia dacică din S6 s-a păstrat, foarte probabil, baza unui val din piatră şi pământ din prima epocă a fierului. Sub prima amenajare dacică, acoperită cu pământ galben, s-au găsit numai fragmente de vase hallstattiene, iar mărimea şi modul de amenajare a pietrelor indică un alt tip de fortificaţie decât cel apărut pe T1 şi T2; s-a observat de asemenea şi groapa unui stâlp din infrastructura de lemn.

    Prin suprafeţele S6, S9 şi S10-S15 s-a putut observa atât grosimea stratului arheologic, densitatea şi tipurile de complexe, cât şi bogăţia şi varietatea inventarului arheologic din zonă.

    În suprafeţele S10-S15, s-a dezvelit o bună parte din vestigiile unui edificiu cu fundaţii din piatră, cu o latură de circa 12,00 m, compartimentat în două camere, fiecare cu câte o vatră de foc. În interiorul edificiului erau bucăţi mari de lipitură şi cărbune, numeroase vase ceramice sparte in situ, mai multe ceşti-opaiţe, unelte de piatră, lut şi fier, cuie, piroane şi scoabe din fier .

Terasa a IV-a

    Ca urmare a curăţării zonei de arboret şi crengi, s-a identificat o nouă terasă pe panta de nord-vest a muntelui, în imediata apropiere a T3, de care se şi leagă. Şi această terasă a fost tăiată de un drum forestier, în profilul căruia, printr-o sumară curăţare, s-a putut vedea fortificaţia. Vestigiile acesteia se întind pe o lăţime de circa 8,00 m şi constau (până la adâncimea de 0,40 m), din pietre mici şi mijlocii, de formă neregulată şi pământ ars la roşu. Din loc în loc s-au observat bârne carbonizate căzute oblic, groase de 0,15-0,20 m. Prin cercetările viitoare urmează să se stabilească tipul şi destinaţia (susţinere a terasei sau/şi de apărare) fortificaţiei respective.

    Inventarul arheologic descoperit este de o mare varietate, îndeosebi la vasele ceramice. Acestea atestă şi locuiri anterioare celei dacice. Astfel, pe "Acropolă" şi pe Terasa a IlI-a s-au găsit câteva fragmente de vase din epoca bronzului, probabil cultura Wietenberg, iar pe Terasa I-a şi a IlI-a din prima epocă a fierului.

    Materialele provenite din epoca dacică sunt predominate. Cele mai numeroase sunt vasele ceramice, destul de fragmentare în zona fortificaţiilor, dar foarte multe întregi sau întregibile în locuinţe, gropi şi edificiul de pe Terasa a III-a .

    Vasele ceramice sunt de o mare varietate tipologică şi utilitară. Modelate cu mâna sau la roată, arse oxidant sau inoxidant, ele acoperă aproape toată gama cunoscută a olăriei dacice din sec. II a.Chr.-I p.Chr.

    Este de semnalat şi prezenţa unor forme de vase sau a unor motive decorative deosebite. Unele din acestea, dar şi uneltele descoperite, ne îndreptăţesc să presupunem posibilitatea modelării lor pe loc sau în imediata apropiere a cetăţii. Tipurile cele mai numeroase sunt: borcanele, fructierele, ceştile-opaiţ, vasele de provizii (unele de tip pithos, , strachinile, strecurătorile, capacele etc.).

    Inventarul arheologic cuprinde şi alte piese specifice unei asemenea comunităţi. Astfel, sunt de amintit uneltele şi ustensile din lut: fusaiole , jetoane , instrumente pentru modelarea vaselor ; unelte de piatră ; unelte şi ustensile din fier (cuţite, o foarfecă, o balama, cuie, ţinte, piroane, scoabe etc.); piese de podoabă şi de uz personal - fibule ; un fragment de colan şi un altul de brăţară de bronz; inele din bronz ; mărgele de sticlă ; o oglindă ; monede din sec. II - I a.Chr.  şi un important lot paleofaunistic. La acestea se adaugă numeroasele piese descoperite de Al. Ferenczi (o parte din ele păstrate la MNIT, altele dispărute) şi Z. Szekely, dintre care se remarcă: un tezaur de monede romane, republicane şi imperiale (sec. I a.Chr. - I p.Chr.), o statuetă romană din bronz, vârfuri de lănci şi săgeţi, scoabe şi piroane din fier, unele de mari dimensiuni (cca. 0,70 m lungime).

    Importurile sunt reprezentate, aproape în totalitate, de numeroasele amfore elenistice şi romane.

    Cetatea Zânelor de la Covasna este una dintre cele mai mari şi mai bine conservate cetăţi dacice din afara Munţilor Orăştiei. Prin modul de realizare a sistemului de fortificare şi de amenajare a teraselor, ce înşurubează muntele, ea este un unicat în lumea dacică. Prima fază de construire a început cândva pe parcursul sec. II a.Chr., urmată de o distrugere (posibil în vremea lui Burebista) şi apoi de o refacere grandioasă la sfârşitul sec. I a.Chr. - începutul sec. I p.Chr. Cetatea este arsă şi dărâmată la cucerirea romană sau imediat după aceasta. Materialele descoperite până acum nu ne îndreptăţesc să credem într-o locuire ulterioară a sitului.

    Aşa după cum aminteam, în amestec cu materialele de epocă dacică (în special cu cele din prima fază de locuire) au apărut şi fragmente de vase aparţinătoare primei vârste a fierului (cultura Reci-Mediaş) ceea ce ne îndeamnă să presupunem că o primă amenajare (fortificare) a muntelui a început încă în acea perioadă. Şi atunci, ca şi mai târziu, poziţia strategică deosebită a muntelui a fost hotărâtoare. Alegerea a fost însă impusă şi de amplasarea lui într-un punct nodal de legătură între ţinuturile intra şi extra carpatice. Spre acest punct converg mai multe drumuri montane dinspre ţinuturile extracarpatice ("drumul Vrancei", ce iese la Ojdula şi de acolo la Covasna, drumurile de pe Bâsca Mare şi pasul Buzău) şi tot de aici puteau fi supravegheate căile comerciale şi de acces existente de-a lungul Râului Negru, intens folosite în antichitate. De pe "Muntele Cetăţii" se vede mai toată depresiunea Târgu Secuiesc, cu aşezările care o împânzesc (peste 42), dar şi celelalte cetăţi contemporane ("Cetatea din Valea Casinului", cetatea "Vârful Ascuţit" de la Cernat) cu care putea avea o bună comunicare.

    Ca atare, "Cetatea Zânelor" de la Covasna, "acest cuib de vulturi", cum o defineşte B. Orbán, a fost un adevărat centru militar, politic şi posibil religios din zonă, cu rol deosebit de important în sistemul defensiv al Daciei din vremea lui Decebal.